Şedinţă foto în alb şi negru

Tot o fetiţă eram aici. Da' cică eram mai mică. Aveam trei ani şi mama mea nu era acasă să-mi vadă anii. Plecase la şcoala ceea a ei unde nişte oameni, mai mulţi,  se alegeau. Şi ea avea grijă să se aleagă bine, să nu greşească alesul.  Aşa mi-a explicat (aşa se zice : ex-pli-cat) Arthurul ăla al meu despre plecatu' mamei mele. Nu mi-a plăcut de explicaţia lui. Eu o vroiam pe mama mea acasă, să mă vadă cum cresc. Ea mi- a spus că dacă mănânc cresc în fiecare zi. Şi a lipsit trei zile. Cât oi mai fi crescut eu in alea trei zile !


Arthurul meu pe care îl chema cică tata, avea o maşină, adică o paşină. Aşa o chema când aveam eu ani mai puţini cu unu'. Şi avea casa în ograda găinilor. Că acolo a vrut ea cică să-şi facă casa ei. Îmi plăcea maşina -paşina asta,  că mă ducea în oraşul ăla cu multe case unele peste altele de nu mai puteam de râs când le vedeam.


Aveam noi toţi un aparat foto. Cică dacă stăteai cuminte şi nu te mişcai, te făcea aparatu' ăsta pe tine,   încă o dată, aşa cum erai. Şi mie îmi plăcea cum eram şi vroiam să fiu de mai multe ori. Mai aveam şi un Arthur tată. Şi-i plăcea şi lui să fiu de multe, multe ori fetiţa lui, cică.
                                                        
                                                       

Când a venit mama mea după trei zile la noi acasă, Arthur i-a zis să o facă şi pe ea să fie de mai multe ori. Da' mama i-a spus că nu vrea,  că '' arată ca moartea''!  Eu am văzut că arăta tot ca mama nu ca o'' moarte ''.

Şi l-a certat mama pe Arthur că m-a făcut de prea multe ori şi nu mai este film!

Da' eu am văzut la televizor că mai este film. S-a supărat mama pe noi degeaba. Tata mi-a ex-pli-cat că mama era foarte obosită de la oamenii ceia cu alegerea lor. Nu din cauză că eram eu prea de multe ori.

 Eram aşa de bucuroasă de mama mea. Nici nu m-am supărat pe ea că n-a vrut să o facă tata mai multe mame ca să avem şi noi  o mamă când ne mai lăsa singuri cu maşina şi găinile. 

Răţoiaşul cel alb

                           

                                                     
                                                           
  Eu eram o fetiţă. Şi aveam o mamă şi un Arthur. Şi cică el era "un tată", de parcă imi păsa  de asta.  Mie îmi ajungea Arthurul meu. Când pleca mama mea la şcoală la copii  nu plăngeam ca alţii. Acolo unde creşteam eu era cică" casa străbunicilor",  adică nişte oameni mai bătrâni, care erau ascunşi pe undeva că eu nu i-am găsit niciodată.

Şi i-am căutat în ograda găinilor. Acolo imi plăcea tare. Aveam şi treabă multă de făcut. Eu tot timpul făceam treabă că aşa vedeam la mama şi la Arthurul meu. Cică aşa trebuia. Să trebăluiască grădina, via,  copacii, găinile, porcul, cărarea pănă la râpă.

Aveau găinile doi cucoşi. Şi unu nu mă lăsa să fac treabă când vizitam poiata lor. Sărea pe mine şi mă ciupea de rochiţă. Ori vroia şi el o rochiţă şi nu-i cumpăra mama lui, pe care a tăiat-o nenea Radu şi a facut mama mea borş. Ori îi era milă de mine că sunt o fetită şi fac treabă in poiată. 

Lui mama mea nu cred că-i plăcea când făceam multă treabă, că mă spăla prea des şi eu mă plictiseam să miros toată ziua frumos. După ce nu-i găseam pe străbunicii ăia bineascunşidemine,  mă duceam repejor ca o fetiţă ce eram,  să-i caut la pârău în vale. Da' nu mă duceam singurică, aşa mă învăţa mama mea tot timpul "să nu pleci singură de -acasă". Parcă eu nu ştiam! Ce trebuia să-mi zică atâta!

Îl luam  pe răţoi care ştia drumul, că-l făcea de câteva ori pe zi. De câte ori aveam eu treabă acolo. Odată s-a băgat în apă că mai erau acolo nişte raţe şi cred că-i plăcea de ele. Se săturase de mine. Da' eu doar nu-l obligam să umble lipa lipa în spatele meu.  Credeam că suntem prieteni. Mi-l adusese Ami, o mătuşa de-a tatei. Era un răţoi  mic şi fără mamă, că l-au luat de la mama lui să mi-l aducă mie. De parcă eu puteam să fiu mamă.

Avea Arthur o cloşcă cu răţuşte mici şi l-a primit şi pe răţoiaşul meu. A crescut mare şi alb. Şi toată ziua mergea lipa-lipa după mine. După un an  eu trebuia să fiu dusă la şcoală la oraş, că cică aia de-acolo de lângă noi,  unde se ducea mama la copiii altora,  nu era bună. Doar nu era rea dacă nu era bună. Bunicul a tăiat răţoiul meu mare, crescut şi alb. L-a trimis la noi la oraşul ăla bun să-l facă mama mea mâncare, Şi ne era la toţi milă, cum să ne măncăm răţoiaşul nostru alb ?! Şi ne-a fost tare ciudă pe bunic că noi îl iubeam pe răţoi. Cred că l-am mâncat păna la urmă. Pe varză. Ce aveam să facem ?! Să-l dăm la străini să-l mănânce?  Măcar pe noi ne cunostea.

CONTRE-JOUR

                                  Contre-Jour

Efectul optic datorat luminării unui obiect din partea opusă aceleia din care îl privim, se numeşte contre-jour. Obiectul nu mai emană lumină iar formele şi volumele devin misterioase.

Căruţa de doi cai

                          

                              

                                                                                                                                                                                 

Tata, in toata viaţa lui de om in putere a avut cai si căruţă. Cu hăţurile intr-o mână şi ghiciuşca in cealaltă sau stând  cumincioară lângă el, a adâncit şanţurile drumurilor sau a stârnit colbul adormit, aşa cum îi şade bine unui ţăran gospodar.

Suru şi Marin şi-au spus poveşti unul altuia ani buni. Suru era sur iar  Marin era ţâgan. Poetul din tata n-a avut mare daravea in a-i boteza. După păr, Suru a rămas Suru iar Marin a împrumutat numele tizului său, fierarul Marin, care era şi ţâgan, şi-i bătea şi potcoavele. De unde o fi pornit cinstea asta pe fierar numa' tata poate şti. N-am ştiinţă sau mai degrabă ţinere de minte dacă Corcoţoaica din culmea dealului sau moşu Gicu, nenea Costică sau vreo afurisită de socoteală din capul de Moromete a lui tata, a purces insoţirea a doua vietăţi mai nepotrivite.

Suru era blând şi mai mic de stat. Marin, năbădăios şi degrabă mânios. Parcă se mai înălţa de două şchioape cand auzea şuierul ghişustii pe la urechi sau injurătura de-o viaţă a stăpânului " 'Tuţi Nafrica Măti di Marin ! "  Ani buni, cei doi tovarăşi de ham, de primăvara până la purcesu' îngheţului, arau, semănau, prăşeau, stropeau, culegeau şi apoi se hodineau în iarna albă, în căldura amorţită şi iute a grajdului. Atunci stăpânul îi slujea în fiecare zi dupa un ritual moştenit şi împământenit.


De câte ori s-a supărat tata pe Marin, care nu s-a-mpăcat niciodată cu nafricile şi ghiciu' sau Marin pe tata degrab' mâniosu, niciun abac n-a numărat vreodată în viaţa lor de cal şi de om. Norocul lui Marin a fost cu Suru saracu', care dregea borşu' cum se zice, făra sa crâcnească chiar şi atunci când făra vină era pedepsit.


Aşa nepotriviţi cum păreau au făcut o pereche bună până la urma urmei, nu i-a hulit nimenea nici la crâşmă nici la horă. Suru cel cu capu' plecat s-a dus primul. Începuse a scăpăta din picioare, o fi fost de bătrâneţi sau de boală. Era incoace, când femeie măritată, la casa ei şi copil de crescut, ajunsesem. Tata şi-a făcut căruţă de-un cal. Nu mai era aşa verde şi nici doi cai nu mai avea. Eu am simţit mereu un junghi la inimă din cauza căruţei de-un cal. Îmi părea rău de Suru că nu mai era şi de Marin că rămăsese singur. Şi de tata că nu mai avea căruţă cu doi cai. Eu aşa ştiam, numa' moşii aveau căruţă de-un cal. Şi tata nu era moş. Era frumos şi iute la minte.Era şi nărăvaş. Aşa ca Marin, da'nu era ţigan, ca fieraru '. Era tânăr tata. Şi s-a dus şi el. Şi-a rămas Marin singur cu căruţa aia afurisită de-un cal. Şi eu am rămas şi fără tata şi fără Marin. 

Mi-e dor de căruţa de doi cai!

Septembrie 13

Pe urma dorului de El mă intorc cu un an in urmă. Era ziua in care strugurii de pe deal se opreau din copt, calul ce nu mai era in grajd, apleca capul cuminte spre pământ. Butoaiele din ogradă incetau să se mai certe pentru cel mai bun vin. Căruţa fără de cal si fără de stăpân îşi amintea toate drumurile pe unde a umblat. Biciul din cui amuţea. Casa din deal striga după casa din vale. Drumul se oprea din mers. Găleata din fântână ruginea. Copacii din grădină se tânguiau. Râpa se făcea cărare cu flori. Cuptorul nu mai cocea placinte. Poarta nu mai ştia cum o cheamă. Ferestrele casei erau goale. Scările beciului se surpau. Costumul cel bun nu mai încăpea în dulap. Casa gemea.  Câinele părea că e singura fiinţă de pe pământ. Era ziua de rămas bun. Era ziua de împăcat cu noaptea. Era ziua regăsirii cu cei neuitaţi. Era ziua naşterii nefiinţei. Era ziua cernirii.

Astăzi este ziua împăcarii de sine. Astăzi este ziua dorului de nefiinţa ta. Astăzi este pentru tine, dar fără tine, suflet drag!