Răţoiaşul cel alb

                           

                                                     
                                                           
  Eu eram o fetiţă. Şi aveam o mamă şi un Arthur. Şi cică el era "un tată", de parcă imi păsa  de asta.  Mie îmi ajungea Arthurul meu. Când pleca mama mea la şcoală la copii  nu plăngeam ca alţii. Acolo unde creşteam eu era cică" casa străbunicilor",  adică nişte oameni mai bătrâni, care erau ascunşi pe undeva că eu nu i-am găsit niciodată.

Şi i-am căutat în ograda găinilor. Acolo imi plăcea tare. Aveam şi treabă multă de făcut. Eu tot timpul făceam treabă că aşa vedeam la mama şi la Arthurul meu. Cică aşa trebuia. Să trebăluiască grădina, via,  copacii, găinile, porcul, cărarea pănă la râpă.

Aveau găinile doi cucoşi. Şi unu nu mă lăsa să fac treabă când vizitam poiata lor. Sărea pe mine şi mă ciupea de rochiţă. Ori vroia şi el o rochiţă şi nu-i cumpăra mama lui, pe care a tăiat-o nenea Radu şi a facut mama mea borş. Ori îi era milă de mine că sunt o fetită şi fac treabă in poiată. 

Lui mama mea nu cred că-i plăcea când făceam multă treabă, că mă spăla prea des şi eu mă plictiseam să miros toată ziua frumos. După ce nu-i găseam pe străbunicii ăia bineascunşidemine,  mă duceam repejor ca o fetiţă ce eram,  să-i caut la pârău în vale. Da' nu mă duceam singurică, aşa mă învăţa mama mea tot timpul "să nu pleci singură de -acasă". Parcă eu nu ştiam! Ce trebuia să-mi zică atâta!

Îl luam  pe răţoi care ştia drumul, că-l făcea de câteva ori pe zi. De câte ori aveam eu treabă acolo. Odată s-a băgat în apă că mai erau acolo nişte raţe şi cred că-i plăcea de ele. Se săturase de mine. Da' eu doar nu-l obligam să umble lipa lipa în spatele meu.  Credeam că suntem prieteni. Mi-l adusese Ami, o mătuşa de-a tatei. Era un răţoi  mic şi fără mamă, că l-au luat de la mama lui să mi-l aducă mie. De parcă eu puteam să fiu mamă.

Avea Arthur o cloşcă cu răţuşte mici şi l-a primit şi pe răţoiaşul meu. A crescut mare şi alb. Şi toată ziua mergea lipa-lipa după mine. După un an  eu trebuia să fiu dusă la şcoală la oraş, că cică aia de-acolo de lângă noi,  unde se ducea mama la copiii altora,  nu era bună. Doar nu era rea dacă nu era bună. Bunicul a tăiat răţoiul meu mare, crescut şi alb. L-a trimis la noi la oraşul ăla bun să-l facă mama mea mâncare, Şi ne era la toţi milă, cum să ne măncăm răţoiaşul nostru alb ?! Şi ne-a fost tare ciudă pe bunic că noi îl iubeam pe răţoi. Cred că l-am mâncat păna la urmă. Pe varză. Ce aveam să facem ?! Să-l dăm la străini să-l mănânce?  Măcar pe noi ne cunostea.