Tata, in toata viaţa lui de om in putere a avut cai si căruţă. Cu hăţurile intr-o mână şi ghiciuşca in cealaltă sau stând cumincioară lângă el, a adâncit şanţurile drumurilor sau a stârnit colbul adormit, aşa cum îi şade bine unui ţăran gospodar.
Suru şi Marin şi-au spus poveşti unul altuia ani buni. Suru era sur iar Marin era ţâgan. Poetul din tata n-a avut mare daravea in a-i boteza. După păr, Suru a rămas Suru iar Marin a împrumutat numele tizului său, fierarul Marin, care era şi ţâgan, şi-i bătea şi potcoavele. De unde o fi pornit cinstea asta pe fierar numa' tata poate şti. N-am ştiinţă sau mai degrabă ţinere de minte dacă Corcoţoaica din culmea dealului sau moşu Gicu, nenea Costică sau vreo afurisită de socoteală din capul de Moromete a lui tata, a purces insoţirea a doua vietăţi mai nepotrivite.
Suru era blând şi mai mic de stat. Marin, năbădăios şi degrabă mânios. Parcă se mai înălţa de două şchioape cand auzea şuierul ghişustii pe la urechi sau injurătura de-o viaţă a stăpânului " 'Tuţi Nafrica Măti di Marin ! " Ani buni, cei doi tovarăşi de ham, de primăvara până la purcesu' îngheţului, arau, semănau, prăşeau, stropeau, culegeau şi apoi se hodineau în iarna albă, în căldura amorţită şi iute a grajdului. Atunci stăpânul îi slujea în fiecare zi dupa un ritual moştenit şi împământenit.
De câte ori s-a supărat tata pe Marin, care nu s-a-mpăcat niciodată cu nafricile şi ghiciu' sau Marin pe tata degrab' mâniosu, niciun abac n-a numărat vreodată în viaţa lor de cal şi de om. Norocul lui Marin a fost cu Suru saracu', care dregea borşu' cum se zice, făra sa crâcnească chiar şi atunci când făra vină era pedepsit.
Aşa nepotriviţi cum păreau au făcut o pereche bună până la urma urmei, nu i-a hulit nimenea nici la crâşmă nici la horă. Suru cel cu capu' plecat s-a dus primul. Începuse a scăpăta din picioare, o fi fost de bătrâneţi sau de boală. Era incoace, când femeie măritată, la casa ei şi copil de crescut, ajunsesem. Tata şi-a făcut căruţă de-un cal. Nu mai era aşa verde şi nici doi cai nu mai avea. Eu am simţit mereu un junghi la inimă din cauza căruţei de-un cal. Îmi părea rău de Suru că nu mai era şi de Marin că rămăsese singur. Şi de tata că nu mai avea căruţă cu doi cai. Eu aşa ştiam, numa' moşii aveau căruţă de-un cal. Şi tata nu era moş. Era frumos şi iute la minte.Era şi nărăvaş. Aşa ca Marin, da'nu era ţigan, ca fieraru '. Era tânăr tata. Şi s-a dus şi el. Şi-a rămas Marin singur cu căruţa aia afurisită de-un cal. Şi eu am rămas şi fără tata şi fără Marin.
Mi-e dor de căruţa de doi cai!
.jpg)
De câte ori s-a supărat tata pe Marin, care nu s-a-mpăcat niciodată cu nafricile şi ghiciu' sau Marin pe tata degrab' mâniosu, niciun abac n-a numărat vreodată în viaţa lor de cal şi de om. Norocul lui Marin a fost cu Suru saracu', care dregea borşu' cum se zice, făra sa crâcnească chiar şi atunci când făra vină era pedepsit.
Aşa nepotriviţi cum păreau au făcut o pereche bună până la urma urmei, nu i-a hulit nimenea nici la crâşmă nici la horă. Suru cel cu capu' plecat s-a dus primul. Începuse a scăpăta din picioare, o fi fost de bătrâneţi sau de boală. Era incoace, când femeie măritată, la casa ei şi copil de crescut, ajunsesem. Tata şi-a făcut căruţă de-un cal. Nu mai era aşa verde şi nici doi cai nu mai avea. Eu am simţit mereu un junghi la inimă din cauza căruţei de-un cal. Îmi părea rău de Suru că nu mai era şi de Marin că rămăsese singur. Şi de tata că nu mai avea căruţă cu doi cai. Eu aşa ştiam, numa' moşii aveau căruţă de-un cal. Şi tata nu era moş. Era frumos şi iute la minte.Era şi nărăvaş. Aşa ca Marin, da'nu era ţigan, ca fieraru '. Era tânăr tata. Şi s-a dus şi el. Şi-a rămas Marin singur cu căruţa aia afurisită de-un cal. Şi eu am rămas şi fără tata şi fără Marin.
Mi-e dor de căruţa de doi cai!
Sunt foarte frumosi caii din poze.
RăspundețiȘtergere