Urc în autobuzul 44 care privit din afară este ca o mumie bandajată-n reclame. Parcă n-are geam, n-are uşă. Împinsă de şuvoiul de inşi grăbiţi să nu piardă festinul pe patru roţi, trec de pe trotuar pe podeaua degrab' mişcătoare.
Plătesc pentru bilet la un nene special pironit acolo şi avansez spre înainte să-mi caut un loc ferit de interacţiuni nedorite. Ridic ochii şi trag o tură prin vecini împinsă şi de lipsa de aer curat, pentru o simplă respiraţie.
Feţele apăreau ba de sub căciulă, batic, şapcă sau păr permanent, se uitau o clipă la celelalte feţe, apoi cădeau istovite. Nici o emoţie, nici o descreţire de frunte, nimic uman. Parcă erau momâi puse pe scaune faţă în faţă.
Majoritatea erau pensionari. Îmbrăcaţi cu haine uitate de vreme, mirosind a naftalină şi alte fineţuri ce se lăfăiau în aerul puţin şi acela. Nu erau urâţi. Dar nu aveau nimic frumos în ei. Erau nevii. Mă întrebam cum o fi râsul sau plânsul acestor fiinţe. Şi ce şăgalnic se juca soarele în geamurile mumiei bandajate.
La fiecare biserică apărută-n cale, preţ de-o secundă şi-o sfântă cruce, mâinile drepte urcau şi coborau ca purtate de un păpuşar. Aha, mi-am zis: "N-aţi murit de tot!"
Îmi amintesc de toată zarva pe care o fac oamenii ce au toţi neurotransmiţătorii acasă, pe siturile de socializare, în media, la colţul străzii, la masa din cafenea. Despre cum ar trebui să aleagă românii, pe cine ar trebui, care e mai bun, care-i cel mai hoţ.
Mă duce gândul şi la prietenii necunoscuţi care nasc cărţi. Anesteziaţi sau pe viu. La cei ce scriu un articol de blog sau un status mişto, de uiţi că n-ai mâncat de cină şi nici de prânz.
Ochii văd iarăşi feţele trase şi amorţite şi-mi dau seama ce departe trăim unii de alţii în această societate mamă, care ne vrea cică pe toţi, fiii ei. Dar nu ne încadrăm nici măcar la categoria "fraţi vitregi". Suntem ca apa şi uleiul, pe veci!
Aşa cum eu nu mă văd viu, da'mort, pe scaunul din autobuzul mumie, nici ei n-or să ştie vreodată de ce soarele e pe cer, de ce Pamântul se-nvârte sau de ce stau oamenii în picioare şi nu în cap.
Ce să mai vorbim de alegeri de preşedinte şi alte treburi încurcate chiar şi pentru cei cu celule nervoase multe şi bune toate.
Cobor din autobuz,dau slobodeală plămânilor să-şi ia cât le trebuie din aerul oraşului şi-ncerc să alung de pe retină imaginea de film mut .
Ăsta-i 41. E altă mâncare de peşte .
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu